externe înainte de termen, România nemaintrând în capcana tranzacţiilor bursiere întinsă de FMI. Soros reuşind ulterior să dea un „tun” de 1,1 miliarde de lire sterline prin intermediul bursei din Londra. Chiar şi aşa FMI-ul a impus României penalizări pentru plăţi anticipate. Din cauza FMI-ului dirijat de SUA, care cerea achitarea datoriei României cu o dobândă triplată, mare parte din producţia agricolă şi industrială a ţării a trebuit să ia calea exportului, creând deja cunoscutele cozi la produsele alimentare. Agentul termic a fost raţionalizat şi benzina a fost distribuită pe cartelă. Aşa se face că, începând din 1987, SUA au dezlănţuit o campanie intensă de diabolizare a lui Ceauşescu prin intermediul presei occidentale. Posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii au lansat în premieră zvonul fals că Gorbaciov stabilise un înlocuitor al lui Ceauşescu. În martie 1989, când Ceauşescu reuşise să ramburseze integral datoriile, România mai avea în plus 3,7 miliarde USD depuşi în bănci şi creanţe de 7-8 miliarde USD.
La această sumă s-ar fi
adăugat şi exporturile României din 1989 care au fost de 6 miliarde USD.
Arhivele oficiale, coafate în cei 24 de ani scurşi de la revoluţie, nu mai pot
justifica azi decât existenţa a 2 miliarde USD. De ce s-au „volatilizat” aceşti
bani? N-are rost să mai explic. Cine a făcut-o? Dacă România avea şi după 1989
în serviciile de informaţii şi în Parchete vreun român patriot, am fi aflat
până acum.
Există indicii că în
noaptea de 14/15 decembrie 1989, de la flotila prezidenţială de la Otopeni ar
fi decolat un avion Il-18, care a executat un transport special, cu destinaţia
Teheran. Şi că avionul ar fi avut la bord lingouri de aur cântărind 24 t.
Într-adevăr, avionul figurează în fişele de evidenţă aeriană că s-a întors gol
din Iran, pe 4 ianuarie 1990. Dacă lucrurile sunt reale şi explicaţia poate fi
una extrem de simplă. Ceauşescu descoperise încă din 1987 că România avea în
propria ogradă toate „comorile” care-i permiteau să nu mai depindă vreodată de
FMI şi mai mult decât atât i-ar fi făcut concurenţă acestui organism. Un prim
pas fiind acela de a se asocia cu China, Iranul şi Libia, într-o bancă care să
acorde împrumuturi cu dobânzi mici, destinate ţărilor în curs de dezvoltare.
Banca în cauză se numea BRCE (Banca Română de Comerț Exterior) prin intermediul
căreia, întreprinderile de comerț exterior ale României derulaseră operaţiunile
de aport valutar special, de pe urma cărora a fost rambursată datoria externă a
ţării noastre.
FMI îşi permitea să
acorde de câteva decenii împrumuturi, condiţionate de ingerinţele brutale în
economia ţărilor creditate, datorită rezervei de 2.996 tone de aur, de care
dispunea. Hărţile cu zăcămintele minerale începuseră să fie introduse pe
calculator în România, la sediul Întreprinderii de Prospecţiuni şi Foraje
„Geofizica” din anul 1971 şi erau permanent actualizate, aşa că Ceauşescu a
aflat că din munţii României se extrăseseră până în 1987 circa 2.070 de tone de
aur şi că România mai avea 6.000 tone aur, adică de trei ori cât se exploatase
până atunci şi care în 2013 a ajuns să valoreze 250 miliarde euro. Numai că pe
lângă aur, Ceauşescu ştia că în aceleaşi zăcăminte se află argint şi metalele
rare, extrem de valoroase precum arseniu, galiu, germaniu,
molibden, titan,
vanadium, wolfram etc. Şi conta mult pe acestea întrucât ele sunt evaluate azi
la 6.000 !!!!! de miliarde de euro. În acei ani, aplicaţiile de larg consum ale
tehnologiei utilizate de americani şi sovietici la programele lor cosmice
Apollo şi Soiuz abia începeau să apară pe piaţă.
Video
playerele/recorderele, camerele de filmare video, calculatoarele şi telefonia
mobilă, au la bază microprocesoarele la fabricaţia cărora materia primă sunt
metalele rare aflate din abundenţă, alături de aur în zăcămintele din Munţii
Apuseni (minele Roşia Montană, Almaş, Baia de Arieş, Bucium, Brad şi Săcărâmb).
După 1990 au apărut o
mulţime de producători europeni de telefonie mobilă precum Nokia care au fost
nevoiţi să importe aceste metale rare din Africa Centrală şi Australia, deşi
România era mai aproape. Boom-ul producţiei la nivel
mondial de calculatoare şi
telefoane mobile s-a produs după 1990, când în România avusese deja loc
scurt-circuitul din decembrie 1989. Chiar şi aşa, Ceauşescu prevăzuse această
dezvoltare şi construise împreună cu concernul american Texas Instruments, o
întreagă platformă industrială dedicată electronicii, numită IPRS
Băneasa, lăsând-o moştenire
românilor. Care cu o minimă investiție , ar fi permis României să
producă şi să deţină calculatore, telefoane mobile, reţele proprii de internet
şi de telefonie. Numai că imediat după 1990, IPRS a fost dezmembrată cu bună
ştiinţă pentru a fi transformată în investiţie imobiliară.
Să nu fi ştiut aceste lucruri cel care conduce „de facto” SIE, generalul
Silviu Predoiu, absolvent al facultăţii de Geologie care a lucrat ca inginer
geolog la ICE Geomin (1984-1985) și la Întreprinderea de Metale Rare din
București –IMRB (1985-1990), îndeplinind din 1987 funcţia de CI-st al IMRB?
Să nu fi ştiut nici măcar premierii Teodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu,
proveniţi din Consiliul Planificării economice de dinainte de 1989?
Şi nici Ion Iliescu fost membru CPEx al PCR? Pe baza estimărilor specialiştilor săi, Ceauşescu şi-a făcut un plan de extracţie masivă până în anul 2040, astfel încât banca pentru investiţii în ţările în curs de dezvoltare, să beneficieze de un flux neîntrerupt de finanţare, acoperit în aur.
Aşadar, Ceauşescu intenţiona ca în decurs de o jumătate de secol să
extragă la greu aur şi metale rare româneşti, care să-i asigure un fond anual
de cel puţin 8 miliarde USD pe care România să-l ruleze prin intermediul BRCE
(care avea ea
însăşi un capital de
peste 10 miliarde USD), investindu-l în construcţia de obiective economice şi
de infrastructură în afara graniţelor, cu proiecte concepute de arhitecţii
români, cu mână de lucru constituită din muncitori şi ingineri români şi cu
utilaje şi maşini proiectate şi produse în România. Unde? În primul rând în
China şi în statele prietene acesteia din Asia de Sud-Est, în Iran şi în
statele musulmane aliate acestuia din Africa şi Orientul Apropiat şi pe cont
propriu în America de Sud. Adică exact ceea ce face China acum cu Victor Ponta
şi Traian Băsescu care stau cu mâna întinsă la cerşit pentru posibile
investiţii de 8 miliarde de euro.
Trebuie să recunosc că
acest plan, conceput de mintea nu prea şcolită a lui Ceauşescu, un om
neobişnuit de patriot pentru poporul lipsit de recunoştinţă, din mijlocul
căruia s-a ridicat, era genial. Şi poate fi numit Testamentul lui Ceauşescu.
Interesant ar fi să urmărim ce s-a întâmplat cu „comoara” respectivă, după
asasinarea lui Ceauşescu. BRCE, care după revoluţie şi-a schimbat numele
devenind Bancorex, a ajuns în faliment în 1999, după ce prin ea, Ion Iliescu a miluit cu credite nerambursate
sau ilegale zeci de mii de membri ai nomenclaturi postdecembriste,
provenită din falşi dizidenţi şi chiar suspecţi de terorismul practicat după
Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989. Sub privirea guvernatorului BNR.
Bancorex a fuzionat prin absorbţie în Banca Comerciala Romana (BCR) şi la
privatizarea din 2006 a BCR, guvernatorul BNR împreună cu premierul Tăriceanu a
obligat poporul român să plătească suma de 3,75 miliarde euro către Erstebank,
din Austria, pentru găurile negre avute de Bancorex. Cum din privatizarea BCR
românii au încasat de la austrieci numai 2,25 miliarde euro, ei mai au de
plătit acestora încă 1,5 miliarde euro. Dacă prin absurd la conducerea României
ar fi nimerit din greşeală vreun om cât de cât patriot ca Ceauşescu şi i-ar fi
trăsnit prin cap să aplice Testamentul lui Ceauşescu, i-ar fi fost imposibil,
căci îi lipsea una din rotiţele mecanismului conceput de el, banca românească.
Din septembrie 1990
şi până azi, numele celui care a ocupat postul de guvernator al Băncii
Naționale a României a fost Mugur Isărescu. Cel care a fost până în decembrie
1989 cercetător la Institutul de Economie Mondială, obținând titlul de doctor
în economie, ca urmare a participării la cursuri organizate în SUA. În perioada ianuarie–septembrie 1990,
Isărescu a funcţionat ca reprezentant comercial al ambasadei României la
Washington. În anul 2002, bursa din Londra, cea mai mare bursă a
aurului din lume, a decretat că producţia combinatului Phoenix din Baia Mare
(recunoscut pe plan mondial din 1970 ca producător garantat) nu se mai
încadrează în standardele internaţionale.
Prin aceasta, România
pierdea dreptul la utilizarea poansonului internaţional al BNR, aplicat pe
lingourile de aur. Poansonul imprima numărul de ordine, greutatea,
concentraţia, denumirea producătorului şi sigla Băncii Naţionale. România a
fost astfel interzisă pe lista producătorilor şi exportatorilor de aur, iar BNR
avea cel mai potrivit pretext pentru a nu mai face niciodată depozite de
lingouri din aurul românesc. Doar o întâmplare a făcut ca într-o conferinţă de
presă a PRM să fie prezentat un document secret, datat 25 martie 2002, care
demonstra că printr-o stranie coincidenţă, din ordinul guvernatorului BNR, prin
aeroportul Otopeni, s-au scos din ţară 20 de tone de lingouri de aur, cu
destinaţia Germania. În perioada 2002-2013, din dispoziţia aceluiaşi Mugur
Isărescu, două treimi din rezerva de aur lăsată de Ceauşescu României, adică
61,2 tone, au ajuns să fie depozitate în bănci din afara graniţelor, lipsind
astfel România de a doua rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu.
Pentru a desăvârşi opera de blocare a
accesului românilor la propriul aur şi metale rare, la propunerea ministrului
Industriilor, Radu Berceanu licenţa de exploatare a aurului şi metalelor rare
nr. 47/1999, este acordată prin HG 458/1999 (ale cărei prevederi sunt şi azi
secrete) companiei private străine Roşia Montană Gold Corporation, avându-l ca
paravan pe Vasile Frank Timiş. De atunci, statul român nu a mai scos nici un
gram de aur din propriile mine, în timp ce Agenţia Naţională pentru Resurse
Minerale (ANRM) a acordat la încă opt 8 firme străine licenţe de explorare şi
exploatare pentru aurul şi metalele rare româneşti din Apuseni. Fix pe
zăcămintele din hărţile geologice realizate pe vremea lui Ceauşescu. Legea
minelor, a fost modificată astfel, încât România să primească din partea
companiilor străine care exploatează resursele sale subterane, o redevenţă de
doar 4% din tot ce se extrage, în timp ce în Africa de Sud redevenţa pentru aur
este de 20%. Aşadar şi ultima rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu
pentru supravieţuirea României a fost deja vândută.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu