Mazare Madagascar

Conferrrințele de la prrrimărrrie devin din ce în ce mai adevărrrate și educative.

Inspirat de seriile  ''How to survive in extreme environments'', tînărul actual viitor fost primar al urbei noastre, pe care o moșește de ceva timp, transmite prin intermediul mass-media supușilor săi, dar și fraților din Țările Românești neocupate de el ( încă) , concluziile experiențelor sale în viața grea și plină de vicisitudini. Conștient că puiul și uleiul nu mai merg data viitoare, ''trăgînd pe nas'' prin geamul deschis al limuzinei sale mirosul colorat al sărăciei, s-a aruncat pe geam cu pieptul în față și nările fremătînde. Pardon asta este ceea ce ne-am dori noi cei năpăstuiți. Deci, cu pieptul în față și nările fremătînd și ajutat de una din parașutele sale, a aterizat într-o mare mai mare, unde lumea trăia și se hrănea cu nimic. În fine. Este de rîs. Urmăriți mai bine materialul de pe youtube. Buni băieții.

Poveste de viață

                                                       
                                                                                                     - scurtcircuit -

Ascult muzică veche romînească la radio, mai veche decît mine... de pe timpul cînd mama era mai mică decît mine acum. Mi-aduc aminte de mama... cum stătea ruptă de beată la masa din sufragerie după ce-mi rupea oasele rău de tot cu ce-i cădea în mînă și-mi instala în creier softul de ucigaș, zîmbitor și nemotivat, pentru care și astăzi mai trag să-l șterg. Eram cel mai rău din lumea ei, eram diavolul în mintea ei îmbibată, eram dușmanul din cauza căruia viața ei n-a avut aripi și nici rezolvare. Ascult și cad într-o visare... dar după o strofă și un refren realizez că nu-i a mea, ci aiurea. Sînt un corp pierdut între lumi. Nici nu mă bucur, nici nu am de ce, doar un singur adevăr revelează deșteptăciunea creierului meu interior, acel zvîc bolnav care revine oră de oră. La unii se cheamă deșteptăciune de invenții... la mine poc.

- Să-mi bag pula în viața mea dacă ăsta nu este pe sistem... sînt mai prost ca țiganul ăla de Vijelie care cînta cîndva că totul este pe sistem, dar nu-l ascultam... pișa-m-aș pe el de oagăr. Am ajuns ca maică-mea un bețiv, pardon, un consumator, dar mai presus decît ea. Am suflet, am milă amestecată cu o ură ancestrală, am înțelegere pe termen scurt pentru cei care ies din tiparele umane ale bunului simț. Ea nu avea nimic din toate astea. Avea milă de păsările cerului, de pisicile din cartier și de cerșetorii care plîngeau de milă. Pe toți cei enumerați mai devreme omoram și rupeam cu bătaia. Dar mai avea un dușman care trebuia omorît încet. Pe mine. Și acum mai dau din mîini aleatoriu simțind parcă perna pe față și greutatea ei care-mi țintuia corpul și brațele care zvîcneau în încercarea...

- Pînă vine tac-tu te omor, futu-ți dumnezeii mătii... țipa mama...

Dar era mama... așa sînt mamele, unele mai grijulii decît altele. În grija ei de a-și pune ordine în viață eu eram aiurea și o mare piedică în care se înfunda drumul ei către... către nu știu ce... pula mea... luam bătaie și dacă ploua, dar și dacă respiram. Un medic să fi fost lîngă mine atunci ar fi scris o carte nouă și originală despre ce înseamnă un act reflex și cum se creează el. Calculam la miimi de secundă orice gest al mamei. Ar fi trebuit să o privesc mereu cu și din dragoste. Aveam programe de apărare instalate în creier și cel puțin 80 de Giga de ram ca să le încarc repede, pe vremea cînd nici chiar marțienii care ne controlau nu aveau așa ceva. Param atît de repede că enervam toți sfinții din cer, dar și din lista mamei. O singură dată am pus botul de la episodul cu perna, cînd privind-o în ochi în timp ce călca ceva pe masa unde beam o cană cu lapte, am zis că nu-mi va face nimic. Greșit. Așa am aflat cît de încinsă trebuie să fie talpa fierului de călcat. Mai mult de o luna am tras cu arsura de pe antebrațul stîng. Programul de apărare s-a încărcat repede, dar de atunci s-a setat și softul pe veci. Atunci cred ca a luat ființa antivirusul mondial. Neîncrederea lua locul dimineților cu soare sau oricărui zîmbet nevinovat. Pe prima fată care mi-a zîmbit, am tras-o de păr. Pe primul om care mi-a arătat încredere, l-am furat. De atunci nu mai fac nimic gratuit, știind că toți vor ceva de la mine. Vor să mă prindă și să mă distrugă. Măcar să-i coste ceva îndrăzneala. Peste ani de zile de chin și boală, introvertit și cu sîrmele dintre sinapse arse și încovoiate, între două pachete de țigări, simt că aerul este respirabil. Aud păsările mamei cum ciripesc și simt dureros razele soarelui care-mi intră în ochi chiar dacă-i închid. Intru în casă la adăpost gîndind că nu sînt bătrîn, dar trebuie să-mi iau o pereche de ochelari de soare. Iar în lipsa mamei, ca să nu-mi ies din mînă, alerg să prind muște din ce în ce mai rapid ca să nu-mi stric softu'. Ce bine mi-ar prinde o pușcă cu lunetă. Pe cîți aș mulțumi...